Roverul Curiosity de pe Marte a părăsit rocile cu „spate de aligator”. Unde se îndreaptă acum?
Roverul Curiosity de pe Marte şi-a petrecut cea mai mare parte a lunii martie escaladând pedimentul Greenheugh, o pantă lină acoperită de gresie. Aflat acum pe partea de sud a acestuia, Curiosity se întoarce spre Greenheugh pentru a-l explora în amănunt.
Ventifactele au străpuns roţile lui Curiosity mai devreme în misiune. De atunci, inginerii au găsit modalităţi de a încetini uzura roţilor, inclusiv un algoritm de control al tracţiunii, pentru a reduce frecvenţa cu care trebuie să evalueze roţile, scrie Phys.org, citat de descopera.ro.
De asemenea, ei planifică traseele roverului astfel încât să evite deplasarea peste astfel de roci, inclusiv peste aceste ventifacte recente, care sunt făcute din gresie, cel mai dur tip de rocă întâlnit de Curiosity.
Roverul Curiosity de pe Marte vs rocile de gresie
Echipa a poreclit aspectul acestor formaţiuni asemănătoare unor solzi teren „spate de aligator”. Deşi misiunea a cercetat zona folosind imagini orbitale, a trebuit să vadă aceste roci de aproape pentru a afla că sunt ventifacte.
„Din fotografiile lui Curiosity era evident că acest lucru nu le-ar face bine roţilor noastre. Ar fi lent şi nu am fi reuşit să implementăm cele mai bune practici de conducere a roverului”, a spus managerul de proiect, Megan Lin, de la Jet Propulsion Laboratory al NASA.
Stâncile „spate de aligator” nu sunt impracticabile, ci pur şi simplu nu ar fi meritat să fie traversate, având în vedere cât de dificil ar fi fost drumul şi cât de mult ar uza roţile roverului.
Aşa că misiunea elaborează un nou curs pentru rover, în timp ce acesta continuă să exploreze Muntele Sharp, un munte de 5,5 kilometri înălţime pe care Curiosity îl urcă din 2014. Pe măsură ce urcă, Curiosity este capabil să studieze diferite straturi sedimentare care au fost modelate de apă cu miliarde de ani în urmă. Aceste straturi îi ajută pe oamenii de ştiinţă să înţeleagă dacă viaţa microscopică ar fi putut supravieţui în mediul antic marţian.
De ce pedimentul Greenheugh?
Greenheugh este o câmpie largă, în pantă, aflată la baza Muntelui Sharp, care se întinde pe aproximativ 2 kilometri. Oamenii de ştiinţă de la Curiosity l-au observat pentru prima dată în imaginile orbitale înainte de aterizarea roverului, în 2012. Greenheugh iese în evidenţă ca o caracteristică de sine stătătoare pe această parte a Muntelui Sharp, iar oamenii de ştiinţă au vrut să înţeleagă cum s-a format.
De asemenea, se află în apropiere de creasta Gediz Vallis, care ar fi putut fi creată pe măsură ce dărâmăturile cădeau pe munte. Roverul Curiosity de pe Marte va rămâne întotdeauna la poalele inferioare ale Muntelui Sharp, unde există dovezi ale apei antice şi ale unor medii care ar fi fost locuibile în trecut.
Traversarea a aproximativ 1,5 kilometri din Greenheugh pentru a aduna imagini cu creasta Gediz Vallis ar fi o modalitate de a studia materialele din partea superioară a muntelui.
„De la distanţă, putem vedea bolovani de dimensiunea unei maşini care au fost transportaţi de la niveluri mai înalte ale Muntelui Sharp, poate de apă relativ târziu în era umedă a lui Marte. Nu ştim cu adevărat ce sunt, aşa că am vrut să-i vedem de aproape”, a spus Ashwin Vasavada, om de ştiinţă al proiectului Curiosity la JPL.
Calea mai puţin umblată
În următoarele săptămâni, Curiosity va coborî de pe Greenheugh într-un loc pe care l-a explorat anterior: o zonă de tranziţie între o zonă bogată în argilă şi una cu cantităţi mai mari de minerale sărate numite sulfaţi. Mineralele argiloase s-au format atunci când muntele era mai umed, brăzdat de pâraie şi de iazuri; este posibil ca sărurile să se fi format pe măsură ce clima lui Marte a devenit mai uscată.
„A fost foarte grozav să văd roci care dovedeau o perioadă în care lacurile secau şi erau înlocuite cu pâraie şi dune uscate de nisip. Sunt foarte curioasă să văd ce găsim în timp ce continuăm să urcăm pe această rută alternativă”, a declarat Abigail Fraeman, cercetător adjunct al proiectului Curiosity la JPL.
Roţile lui Curiosity vor fi pe un teren mai sigur pe măsură ce lasă în urmă terenul „spate de aligator”, dar inginerii se concentrează asupra altor semne de uzură ale braţului robotic al roverului, pe care se află sonda sa. Mecanismele de frânare ale două dintre articulaţiile braţului au încetat să funcţioneze în ultimul an. Cu toate acestea, fiecare îmbinare are părţi redundante pentru a se asigura că braţul poate continua să foreze mostre de rocă.
Echipa studiază cele mai bune modalităţi de utilizare a braţului pentru a se asigura că aceste părţi redundante continuă să funcţioneze cât mai mult posibil.
