Cronologii Micii Uniri trăiesc în conştiinţa naţională şi astăzi
Astăzi se împlinesc 159 de ani de la Unirea Principatelor Române sau Unirea Mică. Acest eveniment este considerat a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Însă acest pas nu ar fi fost făcut fără liderii generaţiei de atunci.
Problema Unirii este abordată în multe discursuri, intervenţii, amendamente şi propuneri ale lui M. Kogălniceanu. Pilonii Unirii, în concepţia lui, au fost sudaţi cu dragoste de neam şi de pământ, cu setea mare de libertate şi independenţă, cu cunoaşterea profundă a istoriei noastre zbuciumate, cu lupta pentru adevăr. În „Discurs cu privire la acordarea de drepturi politice pentru toţi locuitorii ţării”, ascultându-l pe logofătul Sturza, care specula în cuvântările sale că este român şi că vorbeşte româneşte, M. Kogălniceanu zice: „Neam de neamul meu a fost român… însă chestia nu este cine este român mai mult sau mai puţin, pe băncile adunării noi nu suntem veniţi decât ca români: chestia este cine apără o idee mai dreaptă”.
La 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit Unirea. „Votul de la 24 ianuarie a fost o sublimă protestaţie în contra hotărârii acelora ce au vrut să ţie despărţite două ramuri ale aceluiaşi copac, două fiice ale aceleaşi mume”, spune M. Kogălniceanu.
Unirea Principatelor între anii 1837-1859 devine pentru M. Kogălniceanu o „religiune politică a naţiunii române”. Acest gând este confirmat îndeosebi în „Discursul referitor la articolul 1 din Constituţie”. Kogălniceanu îşi dă bine seama de dualitatea legilor de pe teritoriul principatelor unite şi cere să fie îndeplinite strict de întreaga Românie.
Ideea de întregire a neamului nostru a fost un crez al deputatului M. Kogălniceanu în Adunarea ad-hoc, ca fruntaş al mişcării Comitetului Unirii, ca prim-ministru al Moldovei, ca ministru de Externe, ca preşedinte al Academiei Române etc. În anul 1878, în calitate de ministru de Externe, confirmă crezul său despre Unire încă o dată, ţine „Discursul la Congresul din Berlin”, în care menţionează nedreptatea din 1812, când „unii se pare că au voit a trage concluzia cum că Basarabia ar fi o regiune turcă sau tătară” şi au vândut-o ruşilor. În numele celor 10 mii de români căzuţi la Plevna, el cere libertatea şi independenţa Basarabiei şi alipirea ei la Patria-mamă, România, dar Imperiul Rus nici n-a vrut să audă. De la marele reformator al statului român, cel ce a luptat toată viaţa pentru idealul naţional al poporului român au ajuns până la noi cuvintele sale profetice: „Numele meu este şi va fi totdeauna lipit de legea rurală şi de proclamarea Unirii. Şi acest nume, ţin a-l lăsa intact copiilor mei”.
Iar cel mai sonor nume este al domnitorului Alexandru Ioan Cuza cel sub care a fost înfăptuită Unirea Principatelor.
În ziua Unirii Cuza a fost ales şi domn al Ţării Româneşti. Alegerea sa a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. Situaţia nou creată în cele două principate urma să facă obiectul discuţiilor Conferinţei Internaţionale de la Paris. Încă din aprilie 1859 Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Poarta şi Austria au recunoscut în septembrie 1859, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.
Unirea a fost legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza atunci, şi a rămas la fel şi peste mai mult de un veac.
Alte două mari nume ce au stat la baza Micii Uniri au fost Mihail Sturdza, şi Gheorghe Bibescu. Procesul unirii fiind bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări, care a început în 1848, după realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.